Panselutele

23 octombrie 2011 admin No comments

Datorită petalelor în formă de inimă se spune ca panseluţa este unul dintre ingredientele unei vechi poţiuni de dragoste. În vechime se credea că panseluţa are puteri magice şi că poate vindeca o inimă rupta . Conform legendelor o panseluţă nu trebuie culeasa cu rouă pe ea, pentru că asta ar cauza mortea fiinţei iubite. Până şi marele Shakespeare s-a lăsat fermecat de panseluţe. În piesa Visul unei nopţi de vară, datorită sucului de panseluţe aplicat pe ochii Reginei Titania,aceasta se îndrăgosteşte de prima fiinţa pe care o vede.
Viola wittrokiana Gams (Panseluţa, Trei fraţi pătaţi)

 A rezultat în urma încrucişării dintre Viola tricolor, Viola lutea şi Viola altaica. Are tulpuna ramificată, înaltă de 10-25 cm, cu frunze verzi-intens lucioase pe faţa superioară, cordiforme, cu marginea uşor dinţată.

 Florile sunt uşor pedunculate, cu 5 petale inegale dintre care cea inferioară şi cele două superioare sunt mai mari decât cele laterale colorate în roşu, violet, alb sau galben. Pot fi unicolore, bicolore striate sau pătate.

 Soiurile care se cultivă pot fi împărţite în:

 Grupa Trimadeau: Cu flori foarte multe mijlocii ca mărime (Riesenorange- de culoare portocalie, Doctor Faust de culoare violet închis)

 Grupa panselelor uriaşe (Uriaşede Roggoli) Cu flori foarte mari, petale ondulate cu pete neregulate (Berna, cu flori violet, Thunersee cu flori de culoare albastră)

 Cultura Panseluţelor:

 Panseluţele se înmulţesc asexuat şi vegetativ. Se seamănă în pepinieră în iunie-iulie. Se pot semăna şi în răsadniţe sau sere. Plantele ies la 14-15 zile de la semănat. Când au 2-3 frunze adevărate se repică în pepiniere pe straturi la distanţa de 10-15 cm în ghivece cu diametrul de 6-7 cm în cuburi nutritive de 6×6 cm.

 Înmulţire vegetativă se face prin butaşi de tulpină.Înrădăcinarea se face în nisip sau perlit. După înrădăcinarebutaşii sunt trecuţi în ghivece cu diametrul de 5-6 cm.

 Se plantează în loc definitiv în septembrie-octombrie la distanţa de 18-24 cm între plante.

infogradina.ro

Flori

Egretele

23 octombrie 2011 admin No comments

Egretele sunt păsări ce aparțin de familia „Ardeidae”, ordinul „Ciconiiformes”. Din această familie fac parte 62 de specii, caractere comune din punct de vedere al aspectului morfologic fiind gâtul și picioarele lungi, și ciocul lung și acuțit. Arealul de răspândire al egretelor sunt în general ținuturile din apropierea apelor dulci.
Egretele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.

Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 – 550 g.

wikipedia.org

Pasari

Starcul

23 octombrie 2011 admin No comments

El trăiește în regiunile cu climă blândă din Europa, Asia ca și în din sudul Africii cu excepția regiunii de coastă din sudul Namibiei. In regiunile lipsite de îngheț este sedentar, numai în regiunile mai reci unde iarna îngheață apele este o pasăre migratoare. Stârcul cenușiu preferă regiunile de baltă care sunt înconjurate de vegetație. In ultimul timp se apropie de zonele urbane, putând fi văzut în parcurile cu lacuri.
Stârcul cenușiu (90 cm) este cu ceva mai mic ca o barză. Penajul pe cap este alb, el fiind împodobit de un moț negru; pe gât și spate este cenușiu cu dungi albe. Ochii sunt înconjurați de un inel negru. Deschiderea aripilor la cocor atinge 1,70 m. Zborul lui este lin planat cu bătăi rare din aripi. Capul în zbor este tras înapoi, gâtul formând o buclă în formă de S. În timpul zborului pasărea emite sunete caracteristice.

Ca aspect exterior și mod de viață, stârcul se aseamănă cu cocorul canadian (Ardea herodias) care trăiește în America de Nord. Stârcul are ciocul și picioarele lungi, pentru a împiedica scufundarea în smârc. Cele trei degete la picior sunt răsfirate.

El are glandele uropigene atrofiate. De acea, pentru a se apăra de umezeală și frig, răsfiră penele prin frecarea capului de piept

Din cauza regresului populației de stârci din anii 1970, păsările au fost și sunt protejate, cea ce a dus la o creștere a populației în Germania de Nord. Stârcii vânează pândind animalele acvatice din baltă. Hrana lui constă din broaște, pești mici, moluște, șerpi și insecte acvatice. Pe pășuni pasărea așteaptă nemișcată lângă o gaură de șoarece, sau fură ouă din cuiburi de păsări.

Cuibul, în care femela depune 4 – 5 ouă verzui, îl construiește din crengi în copaci, pe când în Olanda stârcii construiesc mai departe cuibul ascuns în stuf. Mortalitatea la puii de stârci este destul de mare, aceasta este apreciată în primele șase luni de viață la 70 %. Un stârc poate trăi 24 de ani. Coloniile de stârci sunt gălăgioase, între păsări existând permanent conflicte. Neliniștea din colonii este cauzată și de faptul că ciorile fură ouăle din cuiburi.

wikipedia.org

Pasari

Cocorii

23 octombrie 2011 admin No comments

Cocorul (Grus grus) este o pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și cu picioarele lungi, cu penele cenușii și cu o pată roșie pe cap. El face parte din familia „Gruidae”, și cuprinde ca. 18 specii care trăiesc în regiunile temperate și tropicale cu excepția Americii de Sud.

În România trăiesc două specii, „Cocorul mare” (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în delta Dunării și „Cocorul mic” (Anthrpodes virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului.

Caracteristic cocorilor este forma traheii care pătrunde până la osul stern, sub mușchii pectorali, formând bucle care explică strigătele puternice al cocorilor. Cocorii sunt păsări care umblă și fac cuibul pe sol cu excepția speciilor africane „Balerica” care stau pe arbori. Puii clociți în regiuni de stepă, sau de smârcuri sunt nidifugi. Numai speciile de cocori din regiunile nordice sunt păsări migratoare. In perioada împerecherii păsările execută dansuri nupțiale spectaculoase. Hrana de bază a păsărilor constă din insecte, unele semințe, viermi și moluște.

wikipedia.org

Pasari

Sarpele de casa

23 octombrie 2011 admin No comments

Sarpele de casa (Natrix natrix) nu este un sarpe veninos si nici constrictor, fiind frecvent intalnit in Europa si, respectiv, in Romania. Ei sunt dificil de sesizat intrucat se deplaseaza rapid si sunt extrem de precauti. Intrucat ei isi incalzesc corpurile prin intermediul mediului ambiant, acesti serpi se tolaneasc la soare imediat dupa mijirea zorilor pentru a-si ridica temperatura corporala suficient incat sa fie apti pentru a-si desfasura activitatile normale si pentru a-si digera prada
Sarpele de casa este, in general, verde inchis sau maroniu cu un colier (doua pete semilunare) caracteristic galben, crem sau portocaliu situat in spatele capului, particularitate care explica o alta denumire a sa, de sarpele cu inel. Coloritul sau poate fi de asemenea de la gri pana la negru. Fata interna a corpului este intotdeauna mai deschisa la culoare. Pe partile laterale ale corpului se pot sesiza dungi verticale. Linii negre coboara de la nivelul ochilor lor mari si aurii, cu pupila rotunda, pana la comisurile gurii. Limba lui bifurcata este de culoare albastru-negru, ca si irisul. Ochii si narile sunt dispuse pe partile laterale ale capului. Indivizii complet negri (melanistici) si albinosii sunt rar intalniti. Solzii sunt dispusi longitudinal, de-a lungul corpului. Masculii pot fi identificati pe baza prezentei unei umflaturi la nivelul bazei cozii si a lungimii mai mari a cozii in comparatie cu femelele, precum si in urma numararii solzilor subcaudali (68-72 la mascul si 52-56 la femela).

Sarpele de casa prezinta un corp zvelt, atingand o lungime de circa 100-110 cm la mascul si de pana la 170-180 cm la femela, femela fiind de cele mai multe ori mai mare decat masculul.

Exista mai multe varietati de culoare. Dintre acestea cel mai usor de recunoscut sunt urmatoarele:

Natrix natrix perasa – cu doua dungi albe, galbene sau portocalii;

Natrix natrix nigra – cu spatele negru si pata colierului clara;

Natrix natrix ponticus – cu spatele castaniu sau cenusiu-oliv murdar, cu colier putin distinct;

Natrix natrix sparsus – cu spatele negru.

Trebuie sa tineti cont ca imediat dupa naparlire, coloritul este mai deschis.

animale.ro

Animalute

Soparla cenusie

23 octombrie 2011 admin No comments

Descriere: Masculii au o lungime totala de 20-23 cm, din care coada 13-15 cm. Femelele au o lungime totala de 15-17 cm, din care coada 10-13 cm. Masculii adulti sunt verzi-galbui sau verde clar. Pe partea dorsala au o culoare cenusiu-cafenie, rar exemplare verzi , prezentand pe laturile corpului si ventral pete cu negru sau cu oceli mai clari. Uneori, prezinta spatele rosu-caramiziu sau cafeniu-rosiatic fara pete. Femelele adulte prezinta dungi deschise bine pronuntate. Dorsal cafenii-verzui sau cenusii cu pete mari cafenii intunecat, cu sau fara o pata centrala alba, rotunda sau o dunga clara. Exemplarele tinere, sunt pe spate cafenii cu o dunga lata intunecata de-a lungul sirei spinarii, incadrata de doua dungi albe sau galbui si de doua randuri de oceli albiciosi marginiti de negru pe laturile corpului.

Reproducerea : in iunie, femelele depun 5-14 oua albe-galbui. Clocirea dureaza 40-60 zile, uneori ajungand la 90 zile, daca temperatura nu este favorabila. Puii ies prin august – septembrie.

Hrana: Se hraneste cu rame, muste, omizi.

Habitat: se intalneste prin pajisti, tufisuri, prin vii, pe coastele ierboase ale dealurilor, pe malurile ierboase ale baltilor.
 info-delta.ro

Animalute

Viperele

23 octombrie 2011 admin No comments

Dintre speciile de “vipere” (fam. Viperidae) intalnite in tara noastra, regasim in zonele montane doar doua specii: vipera comuna (Vipera berus berus Linnaeus, 1758) si vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes Linnaeus, 1758).

 

O varietate a ultimei amintite este Vipera ammodytes montandoni.

 

Nu o sa insist acum din punct de vedere biologic prea mult asupra clasificarilor sau morfologiei nefiind acel gen de text.

 

Am amintit ambele specii doar pentru ca exista unele diferente intre acestea in ceea ce priveste habitatul ocupat uzual in zona montana (si nu numai), lucru care ar putea prezenta interes din punct de vedere turistic (in speta a sigurantei).

 

V. ammodytes, cum anunta si numele popular (vipera cu corn) se deosebeste de cea comuna (V. berus) cel mai vizibil prin acea proeminenta de pe cap, chiar pe varful “botului”.

 

Cu toate ca ambele specii aleg zone puternic insorite pentru a se camufla foarte reusit (!) (zone libere la marginea padurii, stancarii, busteni rasturnati aflati in soare etc.), ceea ce face diferenta dintre acestea este umiditatea habitatului.

 

In timp ce vipera cu corn prefera uscaciunea, cea comuna alege uzual zonele calde dar umede, fiind mai greu de depistat uneori din aceasta cauza.

 

Locuri tipice in care avem sanse sa ne intalnim cu vipera comuna:

 

- stancarii si grohotisuri expuse insolatiei dar napadite de vegetatie

 

- liziere de padure cu tufisuri; zone de taieturi mai ales cele necuratate

 

- aglomerari de pietre pe sol sau un bustean doborat; cu expozitie la soare dar cu vegetatie abundenta (obisnuitele balarii de exemplu)

 

- zone care pot pastra un caracter mai umed

 

- chiar zone mlastinoase care ofera prin configuratia terenului sau materialele acumulate (pietre, busteni etc) locuri “indragite” de aceste reptile

carpati.org

Fără categorie

Dragon

23 octombrie 2011 admin No comments

Dragonul este o creatură mitologică de obicei descrisă ca fiind un șarpe mare și puternic sau o altă reptilă cu abilități magice și spirituale. Creaturi mitologice având câteva sau multe din caracteristicile tipice asociate dragonilor sunt comune în toate mitologiile lumii.

În zoologie, cuvântul dragon este cuprins, singur sau în combinații, în denumirea comună a unor specii de animale actuale: viermi (dragonul, Dracunculus medinensis), pești (dragonul de mare, peștele-dragon), reptile (dragonul de Komodo) etc.

Variatele ființe care azi poartă numele de dragon probabil că nu au o singură origine, iar semnificațiile lor sunt foarte diverse. Simbol al vieții în China, animal protector în Indonezia, păzitor al săbiilor în Japonia, malefic și viclean în Europa, dragonul se întâlnește în numeroase mituri și legende. De obicei, dragonii din est, dragonii chinezești sunt ființe benefice ce aduc noroc. În mitologiile vestice, ca cea greacă sau cea celtică, dragonul este o încarnare a răului. De asemenea în mitologia persană dragonul este malefic (vezi Zahhak). În mitologiile băștinașilor americani, dar și în estul Asiei, ei sunt văzuți ca forțe primare ale naturii și ale universului. Sunt asociați cu înțelepciunea – sunt mai inteligenți ca oamenii – și cu longevitatea. De asemenea, pot avea puteri magice și supranaturale și sunt reprezentanți ai mediului acvatic. Ei personifică apa, fântânile, ploile și râurile. Unile culturi înzestrează dragonii cu darul vorbirii.

Sunt de obicei înfățișați ca niște șerpi sau șopârle de dimensiuni mari, uneori împrumutând și trăsături de pasăre de pradă. Au corpuri alungite, solzoase, clocesc ouă. Dragonii au aproape întotdeauna ochi mari, trăsătură care stă la originea cuvântului “dragon” în multe culturi. Adeseori, dar nu întotdeauna, au aripi și răsuflare incandescentă.

În Grecia antică prima menționare a unui dragon “este derivat din Iliada lui Agamemnon în cazul în care este descrisă ca având un motiv dragon albastru pe centură sabia și o emblemă de balaur cu trei capete pe farfurie piept. [7] Cu toate acestea, cuvântul grecesc utilizate (δράκων drákōn, drákontos genitiv δράκοντος) ar putea însemna, de asemenea, “sarpe”. drákōn δράκων este o formă de participiul aorist activ al grecești δέρκομαι dérkomai = “văd”, derkeîn = “pentru a vedea”, și inițial ar putea însemna “cel care vede”, sau “cea care se aprinde sau lucește” (probabil referindu-se la reflectorizant scale). Aceasta este originea cuvântului “dragon”. (A se vedea, de asemenea, Theogonia lui Hesiod, 322.)

Dragonii sunt mari colecționari de comori. Cei care vorbesc sunt amatori de ghicitori. Pentru a le câștiga încrederea trebuie să participi la un concurs de ghicitori. Uneori câștigătorii sunt lăsți de dragoni călare pe ei în zbor.

wikipedia.org

Fără categorie

Neptun

23 octombrie 2011 admin No comments

Neptun este a opta și cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar. Numită după zeul roman al mării, este cea de a patra planetă după diametru și a treia după masă. Neptun are masa de 17 ori mai mare decât cea a Pământului și puțin mai mare decât a lui Uranus, care este de 15 ori mai mare decât cea a Pământului. Neptun orbitează Soarele la o distanță de 30,1 unități astronomice, ceea ce înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 ori mai mare decât orbita Pământului. Simbolul astronomic al lui Neptun este o variantă modificată a tridentului zeului Neptun.

Planeta Neptun a fost descoperită datorită perturbărilor gravitaționale din orbita lui Uranus la data de 23 septembrie 1846 prin calcule matematice și nu prin observare astronomică directă. Existența lui Neptun a fost apoi confirmată vizual, la mai puțin de un grad de poziția prezisă de calcule. La scurt timp după aceea a fost descoperit și satelitul său Triton. Alți 12 sateliți au fost descoperiți în secolul XX. La 25 august 1989 sonda spațială Voyager 2 a trecut prin vecinătatea planetei.

Neptun are o compoziție asemănătoare cu cea a lui Uranus, ambele planete având o compoziție diferită de a planetelor Jupiter și Saturn. În ce privește compoziția atmosferei, Neptun se aseamănă cu Jupiter și Saturn prin faptul că atmosfera este compusă în principal din hidrogen, heliu, urme de hidrocarburi și posibil azot, dar are proporții mai mari de apă, amoniac și metan. Interiorul lui Neptun, ca și în cazul lui Uranus, este compus în principal din apă, amoniac, meta, silicați și metale, urmele de metan de pe suprafață dând aspectul albăstriu al planetei.

Spre deosebire de atmosfera uniformă a lui Uranus, Neptun are o atmosferă cu detalii vizibile ce denotă o activitate meteorologică. În perioada anului 1989 când Voyager 2 a ajuns în dreptul lui Neptun, spre exemplu, s-a observat o pată mare întunecată, similară cu Marea Pată Roșie de pe Jupiter. Aceste fenomene meteorologice sunt produse de cele mai puternice vânturi din Sistemul Solar, ale căror viteze ating, conform măsurătorilor, 2100 km/h. De asemenea, deoarece Neptun este departe de Soare, are una dintre cele mai reci atmosfere din Sistemul solar, temperaturile păturilor superioare ale norilor ajungând la -218 °C (55 K), însă în același timp centrul său are aproximativ 5000 °C. Neptun precum are un sistem de două inele care însă este foarte greu vizibil și fragmentar; existența inelelor a fost sugerată de analize făcute asupra unor fotografii din 1968 ale planetei, dar confirmarea sigură a fost făcută abia în 1989 de către sonda Voyager 2.

wikipedia.org

Fără categorie

Uranus

23 octombrie 2011 admin No comments

Uranus este a șaptea planetă de la Soare și a treia că mărime (după diametru). Uranus este mai mare ca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun.

Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca și Neptun, primește foarte puțină căldură. Cu un diametru de 52.000 km, Uranus este de 2 ori mai mic decât Saturn, dar de 5 ori mai mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 15 sateliți.

Majoritatea planetelor se învârt pe o axă aproape perpendiculară pe planul eliptic, însă axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct înspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus recepționează mai multă energie de la Soare decât regiunile ecuatoriale. Uranus este totuși mai caldă la ecuator decât la poli. Mecanismul care stă la baza acestor fapte este necunoscut.

Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie înclinația axei sale este puțin peste 90 de grade și atunci rotația sa este directă, fie este puțin sub 90 de grade și rotația este retrogradă. Problema este că trebuie trasă o linie despărțitoare “undeva”, pentru că în cazul lui Venus de exemplu, nu este clar dacă rotația este chiar retrogradă (și nu cumva o rotație directă cu o înclinație de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen să fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens.

Datorită orientării sistemului uranian și a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs în același interval de timp. Un strat înalt de dispersie de fum și praf gen smog au fost găsite în zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de știință au numit radiația ultravioletă emanând din această zonă “strălucire de zi”.

Uranus este compusă în mare parte din stânci și felurite ghețuri, cu doar 15% hidrogen și puțin heliu (în contrast cu Jupiter și Saturn care conțin mai mult hidrogen). Uranus (și Neptun) sunt în multe privințe similare sub aspectul miezului cu Jupiter și Saturn mai puțin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca și Jupiter și Saturn, dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puțin distribuit uniform.

Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu și 2% metan.

Ca și celelalte planete gazoase, Uranus are grupări de nori care se plimbă rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o mărire semnificativă a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observații recente ale lui HST arată nori mai mari și mult mai bine pronunțați. Observații HST ulterioare arată chiar mai multă activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare și seacă pe care a văzut-o Voyager. Acum este clar că diferențele au apărut datorită efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se află în prezent la o latitudine Uraniană mai joasă, care ar putea cauza efecte mai pronunțate asupra vremii de la zi la noapte. Până în 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus.

Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbției culorii roșii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca și pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul protector de metan.

Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se menține și la Uranus în ciuda orientării sale. Câțiva nori de metan din atmosferă au indicat prezența unor vânturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii.

Câmpul magnetic al lui Uranus prezintă o ciudățenie și anume: nu este centrat în centrul planetei, ci, dimpotrivă, este înclinat cu aproape 60 de grade față de axa de rotație. Este generat cel mai probabil de o mișcare la adâncimi relativ reduse în interiorul lui Uranus.

Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă ușor de reperat cu un binoclu (dacă știi unde să te uiți exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există câteva site-uri web care arată poziția curentă a lui Uranus (și a altor planete) pe cer, dar pentru a o găsi cu adevărat e nevoie de hărți mult mai precise. Astfel de hărți pot fi create cu un program planetar cum ar fi ‘’Starry Night’’.

wikipedia.org

Printre stele
« Older Entries